Complexul Monumental Dealu

Ansamblul arhitectonic de la Dealu este compus din: biserica mănăstirii, turnul clopotniţă, paraclisul, corpul chiliilor cu loggia, care oferă o frumoasă perspectivă asupra Târgoviştei şi a văii Ialomiţei. Biserica a suferit jafuri şi distrugeri din partea armatei lui Gabriel Bathory (1610) şi de la trupele habsburgice conduse de generalul Heissler. A fost reparată de către Constantin Brâncoveanu, apoi de Dionisie Lupu (1810), care a refăcut biserica şi chiliile. Noi stricăciuni a cauzat şi cutremurul din 1838.  A fost restaurată de către domnitorul Gheorghe Bibescu, iar între anii 1845-1854 pictura a fost realizată de către pictorul A. Derigny. Cutremurul din 9 noiembrie 1940 a cauzat mari stricăciuni mai ales la clopotniţă şi chilii, care au fost refăcute între 1953-1956.

Biserica mănăstirii a fos zugrăvită din iniţiativa lui Neagoe Basarab, urmând ca în timpul lui Constantin Brâncoveanu să fie zugrăvită a doua oară, iar la restaurarea din 1845-1856 pictorul A. Derigny a renunţat la fresca tradiţională şi a pictat-o în ulei. Recent părintele Sofian a realizat o frumoasă frescă, desăvârşind-o pe cea începută de pictorul Iosif Keber, ce se întâlneşte în altar.. mănăstirea a fost un puternic centru de răspândire a culturii prin cărţi scrise de călugării caligrafi ca Mihail Rusin, Matei al Mirelor, autorul a două cronici realizate la începutul secolului al XVII-lea. La Mănăstirea Dealu a fost instalată cea dintâi tiparniţă din Ţările Române, cu ajutorul căreia au fost scoase primele cărţi tipărite pe teritoriul românesc: Liturghier (1508), Octoih (1510), Evangheliar (1512). Tot aici Matei Basarab a adus tiparniţa de la Govora şi a tipărit Evanghelia Învăţătoare (1644). Prin mormintele aflate în pronaoas, mănăstirea se impune ca cea mai mare gropniţă domnească. 

De remarcat este arhitectura monumentului deschizătoarea unei noi concepţii de decoraţie în Muntenia, piatra de mormânt a voievodului Vladislav al II-lea (14559;piatra de mormânt a doamnei Caplea, sora lui Radu cel Mare (1511), piatra de mormânt a lui Vlăduţ cel Tânăr (1512), piatra de mormânt a lui Pătraşcu cel Bun (1551), piatra de mormânt a lui Mihai Viteazul (1601), piatra de mormânt a lui Mihai Movilă, domn al Moldovei, mort în 1607.

Mănăstirea are o interesantă colecţie muzeală, care prezintă istoricul mănăstirii şi care cuprinde: crucea de lemn sculptat şi ferecată „în argint aurit” dăruită de Matei Basarab în 1648, icoana de hram realizată în marmură de către Gheorghe Bibescu şi soţia sa Maria, înfăţişaţi în decoraţia sculpturii, icoane vechi şi cărţi vechi de cult. De un real interes este şi pictura bisericii paraclis, realizată de artistul Ion Grigore.

Mănăstirea Dealu a fost loc de pelerinaj, unde poporul român venit să se regăsescă şi să preia din energiile înaintaşilor în momente de restrişte şi mari încercări, a reuşit să găsească mai uşor calea spre înfăptuirea României Mari (1901, 1904, 1909, 1920).

Clădirile mănăstirii au găzduit Şcoala divizionară de ofiţeri, Şcoala copiilor de trupă şi Liceul Militar „Nicolae Filipescu” (1912-1940).

Mănăstirea Nucet a fost ctitorită în secolul al XV-lea de către Gherghinea pârcălab, fratele doamnei Rada, soţia lui Vlad Călugărul. A fost construită pe locul unei bisericuţe mai vechi , din lemn. O tradiţie mai veche consideră că mănăstirea „s-a clădit între 1375 şi 1500 pe timpul Basarabilor, ca monastire de monahi”. În anul 1502 biserica a fost zugrăvită şi împodobită cu cele trebuincioase.

În 1712 în timpul domniei lui Constantin Basarab voievod, Ianache Văcărescu o zugrăveşte din nou, îi reface tâmpla şi pardoseala. Luptele dintre austrieci şi turci din 1736-1739 au provocat stricăciuni mănăstirii Nucet. Lamînceputul secolului al XIX-lea au fost efectuate modificări construvtive care au fost distruse în 1821 când mănăstirea a ars. A suferit schimbări esenţiale în perioada 1840-1849, care i-au modificat structura iniţială a monumentului şi a ansambluilui de construcţii. Pe latura de nord se conservă vechiul turn-clopotniţă pe sub care era intrarea în mănăstire. În exterior, exterior alipit de acest turn se află clădirea stăreţiei şi un mic paraclis din 1732. din stăreţie s-a mai păstrat numai o cameră monumentală acoperită cu o boltă . Deasupra uşii de acces se află o icoană în frescă, ce reprezintă „Schimbarea la faţă” încadrată în profile de stucatură şi un chenar de decoraţie florală de inspiraţie brâncoveneacă. Mănăstirea avea o clopotniţă de zid acoperită cu şindrilă, două clopote. Actualul edificiu datează din 1849. construcşia a început în 1840.

Mănăstirea Mărgineni cu hramul „Sfinţii arhangheli Mihail şi Gavril. Numită şi mănăstirea de pe Cricov sau mănăstirea Drăghiceşti

PEȘTERA DÂMBOVICIOARA

În lumea mirifică a Cheilor Dâmbovicioarei, unde tăcerea a pus stăpânire pe crestele înălțate din veșnicie spre seninul cerului se stinge în adâncimea văii, tulburată de vuietul apelor cristaline, nu departe de vatra satului ale cărei case se înșiră salbă pe malul stâng al râului, se află, dăltuită în calcarul munților, Peștera Dâmbovicioara.

Învăluită în aura unei legende locale, peștera ar fi locașul unui pustinc care, subjugat de frumusețea fără seamăn a plaiurilor muscelene, a viețuit acolo, vreme îndelungată, amintirea lui stăruind în memoria localnicilor. Nu întâmplător, imaginația atât de fertilă a poporului, asociind formele concrețiunilor naturale din interiorul peșterii cu presupusul cadru ambiental al sihastrului, le-a "botezat", cu un remarcabil simț plastic: "altarul", "patul", "cuptoarele pustnicului", "salonul", "biblioteca", "hornurile", "sala dantelelor", iar prin extindere, cu referiri la cadrul natural specific zonei: "sala liliecilor", "cerbul", "'țapul", "berbecul", "pielea șarpelui", "aripa de vultur", "bârlogul ursului" etc.

Călător pasionat pe plaiurile de legendă ale "României Pitorești", Alexandru Vlahuță, descriind, la începutul secolului XX, inegalabilele priveliști din ținutul Muscelului, insistă, asupra măreției și frumuseții locurilor: "Din Rucăr plecăm călări la Dâmbovicioara. Șoseaua se urcă în coturi mari, trăgănate , peste grebenii stâcoși ai Scărișorii având în stânga zidul de piatră al muntelui, în dreapta - desfășurarea văilor, aci repezi, adânci, prăpăstioase, aci larg deschise, în tăpșane regulate, acoperite unele de fâneață, altele de păduri răcoroase. De la Podul Dâmboviței, lăsăm șoseaua și cârmim la stânga pe drumeagul pietros ce merge în sus pe lângă hierăstraiele Dâmbovicioarei. Dar iată că în fața noastră se ridică un munte înalt și drept ca un zid năprasnic, de crezi c-aici e sfârșitul lumii. Ne-apropiem și, deodată la cotitură, ni se deschide, printre două stânci colțuroase, intrarea înlăuntrul muntelui, cheia adâncă și îngustă a Dâmbovicioarei. E răcoare, și vuietul apei răsună așa de tare, că nu-ți mai auzi glasul. De pe fundul acestei prăpăstii, ne uităm cu groază în sus, la namilele de stânci aninate de păreții cheii, ca niște dihănii ce stau la pândă, gata să se prăbușească peste noi. Deasupra noastră se zărește un petecuț de cer sprijinit, ca un capac albastru, pe crestele ascuțite ale înaltelor ziduri ce ne îngrădesc în umbra lor veșnică. Pe sus, vezi câte un brad ieșind strâmb și chircit din crăpătura unei stânci, mirat și el de fioroasa singurătate în care se găsește,

"Elefantul"

întinzându-și cetinele-i triste, în așteptarea zadarnică a unei raze de soare. Mergem așa, în sus, pe matca întortocheată a râului, vreo jumătate de ceas, și deodată cheia se lărgește: în păretele din dreapta, deasupra unei prispe de piatră, se deschide gura neagră a "Peșterei", în hăul căreia intrăm cu lumânări aprinse. E un întuneric rece, umed, apăsător, din când în când auzi câte un strop picurănd din tavanul scund, și-n jocul slabei noastre lumini, pe păreții umezi și scofâlciți ai hrubei, se înșiră tot felul de vedenii urâte. Mă cred într-o lume de basme. Un glas bătrânesc pare că vine de departe, din adâncul beznei, și-mi spune: "În văgăunele acestea au trăit, fără foc, fără lumină, goi, slabi și-nfricoșați, cei dintâi oameni - strămoșii voștri, ai tuturora - din fundul acestor tăiniți au ivorât încetul cu încetul miile de

"Scisul chinezesc"

popoare ce-au împânzit pământul... Măsoară drumul pe care l-au străbătut, numără stepenele pe care le-a suit omenirea, de la sălbăticia și întunecimea acestor vizuini până la puterea și strălucirea ei de azi - și vezi din ce depărtată obârșie te tragi și câtă muncă i-a trebuit vieții ca să se desfacă din noaptea ce-o învăluia la început și să iasă tot mai în larg, tot mai în lumină!..."

"Mai în larg, mai în lumină...". Înțelesul acestor cuvinte capătă aici o deosebită însemnare, și mereu mi le rostesc în gând, nerăbdător de a ieși mai curând din peșteră; mereu îmi revin pe buze, tot timpul cât scobor lunga strâmtoare a cheiei. Mi-e așa de dor de cer, de soare, de arbori - un vac de om mi se pare de când n-am mai văzut (pământ) întins și verde înaintea mea".

Situată în parte sudică a Masivului Piatra Craiului, zona Rucăr - Dâmbovicioara se caracterizează printr-un relief carstic variat, specatculos. Râurile care coboară din Munții Făgăraș, Piatra Craiului și Leaota au săpat în calcarele de aici văi înguste și adânci, dând naștere , pe un teritoriu relativ restrâns, celui mai mare complex de chei aflate la noi în țară. O asemenea rocă, extinsă în zonă, a permis dezvoltarea tuturor formelor de eroziune, subterane și de suprafață. Foarte frecvente sunt peșterile cu dimensiuni mici sau mijlocii. Dintre acestea, mai cunoscută se dovedește a fi Peștera Dâmboviciaora. Situată în partea nordică a satului cu același nume - cca. 1 Km- este lesne accesibilă turiștilor, amplasată chiar în apropierea șoselei care străbate aceste chei. Lungă de peste 250 m,  această peșteră are aspectul unei galerii puțin ramificate, traseul său fiind ușor ascendent; ea poate fi străbătută ușor, având plafonul mai înalt decât statura omului (cca. 2 m ).

Interiorul oferă condiții optime de vizitare - simți aici un ușor curent de aer care demonstrează existența a încă unei comunicări cu exteriorul. Temperatura oscilează în jurul valorilor de 10 - 12 grade C, iar umiditatea este potrivită. Fauna caracteristică unor asemenea forme carstice este relativ săracă: până acum nu au fost semnalate specii cavernicole, în schimb, s-au găsit resturile fosile ale ursului de peșteră (Ursus spelaeus).

Golul subteran s-a format prin eroziunea calcarelor de către apele pârâului Peștera care acum își poartă undele în apropiere, pe lângă intrare.

Localnicii o cunoșteau înainte de 1579, an în care Dâmbovicioara este atestată documentar, de pe vremea lui Mihnea Turcitul. Mai târziu, în 1767, J. Fridvalsky o citează în lucrarea științifică "Mineralogia magni Principatus Transilvaniae", ea constituind prima formă carstică de acest fel din Muntenia, pomenită într-un studiu de specialitate.

Cercetările au dus la descoperirea unei noi galerii, neintrodusă încă în circuitul de vizitare.

Deși nu întrunește superlative speologice (multe dintre formațiunile de stalactite și stalagmite, care făceau, cânva, podoaba acetui autentic "muzeu al naturii", fiind distruse de vizitatori rău intenționați), Peștera Dâmbovicioara prezintă un deosebit interes turistic, prin amplasamentul său extrem de favorabil într-o zonă dominată de Masivul Piatra Craiului, unde natura își etalează cu generozitate splendorile sale inimaginabile, prin formele carstice dăltuite cu măiestrie în calcarul stâncilor, prin prezența insolită a caprelor negre sau a vulturilor, prin aerul ozonat, prin apa limpede și dulce a Dâmboviței și a afluenților ei. 

În această zonă pitorească, Complexul turistic "Brusturet" sau Hanul "Piatra Craiului" oferă un excelent loc de popas, iar monumentele create de om, mărturii ale unei existențe de luptă dar și de creație pașnică (Cetatea Oratea, podul Dâmboviței, numeroasele însemne epigrafice), dau posibilitatea cunoașterii Argeșului, vatră de plămădire a poporului român, leagăn de întemeiere a Țării Românești.

George Călinescu spunea: "Turismul îneamnă cultură și cunoaștere".

Coloană

Sursa text: Muzeul Județean Argeș - PEȘTERA DÂMBOVICIOARA- Pliant realizat de: Prof.dr.Radu Gava
                                                                          Prof. Grigore Constantinescu